România şi Kosovo
Independenţa Kosovo a devenit motivul unei relaţionări mai intense dintre capitalele europene. Acest comportament era previzibil, dar oricum trebuia să se manifeste încă cel puţin 2 ani în urmă. La moment, Bruxellul şi greii UE folosesc instrumentele diplomatice disponibile pentru a convinge statele europene reticente faţă de Kosovo de necesitatea recunoaşterii independenţei acesteia. În acest sens, vizita lui N. Sarkozy la Bucureşti poate fi tratată drept tentativa Preşedintelui francez de a ponderea poziţia negativă şi ambiguă a României vizavi de Kosovo.
Afirmaţiile amicale a şefului Palatului Elisee au avut drept scop conectarea părţii române la poziţia majorităţii statelor europene pozitivă faţă de independenţa Kosovo. Cu toate acestea, T. Băsescu a respins ideea recunoaşterii independenţei acesteia într-un mod unilateral. În ciuda faptului că francofonia are rădăcini adânci în Romanânia şi că Franţa este un partener comercial important, Preşeditele român nu şi-a schimbat opinia şi respectiv poziţia ţării privitor la Kosovo. Sensul acestui gest poate fi explicat prin următoarele motive:
-
Autorităţile sârbe au declarat de mai multe ori că Serbia va revizui relaţiile cu ţările care vor recunoaşte indepedenţa Kosovo (inclusiv din perspectiva economică). În acest sens, România nu vrea să altereze raporturile de vecinătate cu Serbia. În caz contrar, Bucureştiul ar risca să se înconjoare numai cu vecini ostili (Relaţiile cu Ucraina sunt destul de încordate şi pot escalada în orice moment. Bulgaria şi Ungaria chiar dacă sunt state europene la fel ca şi România, oricum au diverse disensiuni legate de dispute teritoriale şi minorităţi etnice cu cea din urmă).
-
România nu doreşte crearea unui precedent care ar putea să fie revendicat şi aplicat în viitor de ungurii români. Astfel, Bucureştiul încearcă să se ditanţeze de la luare unei decizii favorabile recunoaşterii statalităţii kosovare, pentru a anticipa posibile dispoziţii şoviniste din partea minorităţii magiare.
-
Conflictul transnistrean este un al motiv care implică nerecunoaşterea de către România a independenţei Kosovo. Bucureştiul a asigurat Republica Moldova că va sprijini întotdeauna integritatea ei teritorială şi va sprijini poziţia Chişinăului în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Mai ales că Tiraspolul oficial a declarat că va cere recunoaşterea “RMN” dacă Kosovo va obţine independenţa. Prin urmare, România care se poziţionează drept adeptul unei Moldove integre nu poate să se alăture celorlalte state europene care favorizează apariţia statului Kosovo.
Chiar dacă România de jure se pronunţă împotriva statului Kosovo, indirect aceasta participă la statalizarea acesteia, prin participarea sa la Misiunea europeană EULEX în Kosovo (Amintim încă o dată că numai Cipru a renunţat să participe în cadrul acestei misiuni). Or, în realitate România se subscrie încercărilor europenilor de a asigura realizarea efectivă a independeţei Kosovo, dar totodată respinge orice posibilitate de a recunoaşte ulterior noul stat creat (din cauze recunoaşterii unilaterale a acestuia).
În concluzie…
În pofida faptului că România se declară oficial împotriva independenţei Kosovo, acţiunile sale sunt de natură contrară. În acest context, România va trebui să ia o poziţie mai clară pe marginea acestei probleme. Mai ales dacă Serbia va intenţiona să-şi revadă relaţiile nu numai cu ţările vo recunoaşte independenţa Kosovo, dar şi cu cele care participă la EULEX. Or, România va trebui să decidă dacă se implică plenar în această aventură sau se disociază definitiv de aceasta. Altfel, ar putea să-şi complice relaţiile nu numai cu Serbia, dar şi UE per ansamblu.
