Conflictul militar din Georgia – detaliul noii ordini mondiale

Pentru Romanialibera.com

Acţiunile întreprinse de Rusia împotriva Georgiei, în perioada Jocurilor Olimpice de la Beijing, au cutremurat echilibrul mondial format după sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea URSS. De fapt, întregul context al relaţiilor internaţionale din ultima perioadă a început să sufere transformări simptomatice. Dinamica acestor schimbări a fost generată de revigorarea Rusiei post-sovietice, “superiorizarea” multilaterală a Chinei, slăbirea SUA şi tendinţa UE de a se manifesta în calitatea de actor internaţional independent.  După 11 septembrie 2001, războiul din Irak şi confruntarea cu talibanii în Afganistan, se vehicula ideea unei noi ordini mondiale exprimată printr-un “parteneriat” între principalii actori internaţionali în ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului internaţional. Acest parteneriat împotriva unui inamic non-statal, precum şi a cercului de state incluse în axa răului (Coreea de Nord, Iran etc.), denumite împreună “terorism internaţional”, s-a dovedit a fi  extrem de fragil. Motivele centrale ale acestei nesustenabilităţi constau în emergenţa intereselor individuale şi de sistem ale actorilor internaţionali, care s-au aglomerat în jurul unor centre comune de atracţie geostrategică, geoeconomică şi geopolitică.

 
Lupta pentru hidrocarburi
 Caucazul şi drumul pe care acesta îl deschide spre bazinul Mării Caspice, au devenit obiective majore în raporturile internaţionale, datorită concentraţiei masive de hidrocarburi, precum şi a proximităţii sale de câteva poluri puternice ale relaţiilor internaţionale. Prezenţa activă a Uniunii Europene, prin Politica Europeană de Vecinătate, şi cea a SUA, prin intermediul statelor pro-americane din cadrul UE şi a celor pan-euroatlantiste din spaţiul ex-sovietic (Ucraina, Georgia, cu anumite rezerve Azerbaijan), a generat repulsie din partea Rusiei. Din cauza economiei ruse dependente în mare parte de exportul de hidrocarburi, Moscova interpretează comportamentul UE, dar în special al SUA, în raport cu această zonă, drept atentat la adresa securităţii naţionale ruseşti.  În pofida faptului că, spaţiul caucazian cuprinde o serie de state independente, Rusia continuă să neglijeze realităţile post-sovietice. În viziunea elitei ruse (ghidată de un amalgam de interese politico-corporotiste), suveranitatea acestor ţări ex-sovietice poate crea concurenţă Rusiei în ce priveşte livrarea agenţilor energetici din Asia  Centrală şi bazinul Caspic.  În timp ce Occidentul tinde să asigure acestei zone maximum de suveranitate şi stabilitate pentru a căpăta independenţa energetică faţă de monopolul rusesc în ce priveşte transportarea resurselor energetice. Prin urmare, Georgia comportă semnificaţie diferită pentru Rusia şi respectiv Occident. După ce alegerile parlamentare şi prezidenţiale din această ţară au fost câştigate în mod repetat de către M. Saakaşvili şi adepţii lui (corectitudinea şi gradul libertăţii acestor electorale au primit aprecieri contradictorii din partea comunităţii internaţionale !!!), s-a amplificat numărul proiectelor finalizate şi a celor planificate în domeniul energetic, cu participarea Georgiei. Astfel, anul trecut a fost dat în exploatare ruta Tbilisi-Poti, care facilitează transportarea hidrocarburilor din Azerbaijan către piaţa europeană, via calea ferată georgiană. Totodată, în Georgia funcţionează alte conducte de petrol şi gaze naturale (Baku-Tbilisi-Cheihan, Baku-Tbilisi-Supsa, Baku-Tbilisi-Erzerum etc.). De asemenea, Georgia împreună cu Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice au convenit asupra creării Spaţiului Caspico-Pontico-Baltic, destinat pentru livrarea hidrocarburilor din Azerbaijan şi eventual alte state caspice către UE, ocolind teritoriul rusesc. În afară de aceasta, Georgia este în atenţia UE şi SUA datorită gazoductului NABUCO, care conform estimărilor actuale ar putea funcţiona începând cu 2013 (la moment începerea lucrărilor de construcţie a gazoductului trenează din cauza „presiunilor” exercitate de Rusia asupra ţărilor exportatoare de hidrocarburi din Asia Centrală, dar şi datorită iniţierii mai multor proiecte ce vizează transportarea resurselor energetice ruseşti şi/sau central-asiatice prin teritoriul rusesc pe piaţa europeană: Nord Stream, South Stream, gazoductul Caspic sau „Prikaspiisk”). Potenţialul real şi eventual al Georgiei în domeniul energetic în combinaţie cu aspiraţiile euroatlantiste şi pro-americane ale acestui stat, au creat puncte nevralgice în relaţiile acesteia cu Rusia.
În cadrul acţiunilor militare ruseşti pe teritoriul georgian, aviaţia şi forţele militare terestre ruseşti au avut drept ţinte nu numai obiective militare şi economice, dar  şi cele de infrastructură (inclusiv cele ce funcţionează în sfera transportării hidrocarburilor). Conform acestei logici, „agresiunea militară” realizată de Rusia pentru a impune pacea şi a pedepsi autorităţile georgiene (care după versiunea rusă au comis atrocităţi împotriva cetăţenilor şi pacificatorilor ruşi)  a urmărit să minimizeze rolul Georgiei de stat transportator de agenţi energetici, prezentând-o comunităţii internaţionale drept stat nesigur, instabil şi necredibil din punct de vedere politic. Astfel, Moscova încearcă să excludă Georgia din schemele de livrare a hidrocarburilor către Europa, prioritizând ponderea teritoriului rusesc pentru asemenea operaţiuni. Pe lângă aceasta, accentul s-a pus pe consecinţele acţiunilor armate ruse din Georgia, care ar trebui să descurajeze fluxul de investiţii în această ţară, în mod special în domeniul energetic (transportarea hidrocarburilor).
Cu toate acestea, interesul faţă de Georgia nu va descreşte, deoarece preţul la hidrocarburi este în creştere, iar numărul statelor exportatoare cu timpul se va micşora, fapt ce va crea un deficit major pe piaţa resurselor energetice şi va afecta securitatea energetică a SUA, dar în mod special a UE. În contextul  eventualei instituţionalizări a “OPEC-ului statelor bogate în gaze naturale”, sub conducerea şi la iniţiativa Rusiei, de aceea miza pentru Georgia (şi potenţialul său în domeniul energetic) devine imperativă pe agenda politicii externe a UE şi a SUA.

 
Confruntare pentru sfera de influenţă
Spaţiul ex-sovietic este perceput de Rusia drept sfera sa exclusivă de influenţă, iar statele din cadrul CSI sunt tratate drept „parteneri naturali” ai acesteia indiferent de voinţa politică şi vectorul extern real ale acestora. Astfel, chiar dacă Georgia şi alte state ex-sovoietice revendică apropierea de NATO, Rusia refuză să accepte asemenea opţiuni. De fapt, Kremlinul nu poate accepta nicicum pierderea influenţei sale în vreunul din statele CSI în favoarea creşterii celei a SUA şi NATO. Pe fondul acestei abordări, oportunitatea obţinerii Planului de Acţiuni pentru statutul de membru al NATO (MAP), de căte Georgia şi Ucraina, creează disconfort Rusiei şi periclitează procesul de restabilire a status-quou-lui acesteia la nivel regional, dar şi mondial.  Dacă în cazul Ucrainei a cărei conduceri este pro-NATO, ideea aderării la Alianţa Nord-Atlantică nu are sprijin din partea populaţiei, atunci în Georgia atât cetăţenii, cât şi clasa politică susţin perspectivele euroatlantiste. În lipsa unor pârghii adecvate de influenţă asupra voinţei politice şi civice din Georgia, precum şi a ineficienţei măsurilor de ”soft-power” aplicate cu perspicacitate de Rusia anterior (embargoul economic, sistarea livrărilor de gaze naturale, deportarea migranţilor georgieni, etc. ), ultima a mizat pe exploatarea problemelor separatiste de pe teritoriul georgian. În pofida presiunii ruse, Georgia a continuat aprofundarea relaţiilor cu SUA şi NATO, primind la recentul Summit NATO de la Bucureşti perspective euroatlantiste clare. Pentru a diminua şansele Georgiei de a obţine MAP în decembrie curent, dar şi pentru a tensiona contradicţiile din cadrul societăţii ucrainene în detrimentul zelului pro-NATO al liderilor politici “oranjişti”, Rusia a decis să dezgheţe conflictele abhaz şi sud-osetin. Or, existenţa unor conflicte militare pe teritoriul unui stat candidat la MAP reduce din eligibilitatea acestuia. Totodată, exemplul Georgiei este folosit de Moscova pentru a influenţa viitoarele alegeri prezidenţiale din Ucraina întru sprijinirea forţelor politice cu o politică externă echilibrată favorabilă poziţiei ruseşti.     
Pe perioada conflictului militar, Georgia împreună cu SUA şi a aliaţii săi europeni au încercat să determine încetarea acţiunilor militare de către Rusia. Însă nu toate statele UE au luat parte autorităţilor georgiene, adoptând o atitudine moderată în raport cu conflictul militar din Georgia şi cu Rusia propriu-zis.  Datorită proiectelor energetice în care Italia, Belgia şi Germania urmează  să participe (South Stream şi Nord Stream), precum şi a intereselor economice reciproce, critica acestora s-a rezumat la cererea de încetare a focului şi iniţierea negocierilor în vederea soluţionării paşnice a conflictului. Preşedintele UE, Franţa, a decis să se implice activ în reglementarea acestui conflict pentru a-şi reanima imaginea compromisă de acuzaţiile aduse recent de Ruanda privitor la complicitatea autorităţilor franceze în ce priveşte comiterea genocidului din acest stat african. De asemenea, N. Sarkozy, preşedintele francez, a manifestat interes pentru acest subiect cu scopul de a spori ponderea Franţei în afacerile internaţionale, dar şi pentru a intensifica rolul UE în ce priveşte soluţionarea  unor probleme stringente pentru securitatea europeană. Totodată, după cazul Kosovo, aplanarea conflictului din Georgia ar aduce valoare imaginii Bruxellului pe plan regional şi internaţional, iar indirect ar putea genera popularitate preşedintelui francez.
Chiar dacă Franţa şi alte state din Vechea Europă rămân extrem de rezervate vizavi de Rusia, Germania şi-a schimbat atitudinea în ultimele zile. Astfel, în timpul vizitei sale de la Soci, cancelarul german, A. Merkel a criticat dur acţiunile militare disproporţionate şi nejustificate ale Rusiei pe teritoriul georgian. De asemenea, liderul german a reiterat faptul că soluţionarea conflictelor separatiste din Georgia trebuie să aibă la bază integritatea teritorială georgiană. Această poziţie este cu atât mai salutabilă, cu cât Medvedev şi Lavrov au declarat anterior că independenţa regiunilor abhază şi sud-osetină ar putea să fie recunoscută de Rusia. Adiţional, dacă la Summitul de la Bucureşti A. Merkel a jucat unul din rolurile centrale în ce priveşte amânarea MAP-ului pentru Georgia şi Ucraina, atunci deja la Soci aceasta aduce garanţii privitor la ulterioara aprofundare a relaţiilor NATO cu aceste două state. Această turnură a Berlinului a fost condiţionată de faptul că nu numai Germania, dar şi celelalte state europene, au obţinut dovezi incontestabile privitor la vinovăţia Rusiei în cazul Georgiei. Totodată, asemenea luare de atitudine poate fi condiţionată de declaraţiile ostile ale Moscovei vizavi de semnarea acordului final între Polonia şi SUA privind instalarea scutului antirachetă american pe teritoriul polonez. Astfel, Rusia ar putea răspunde la aceasta prin desfăşurarea unei infrastructuri militare antirachetă în regiunea Kalinigrad şi/sau prin îndreptarea armamentului său, inclusiv cu încărcătură nucleară, împotriva elementelor scutului antirachetă american din Polonia şi Cehia.
Conflictul militar din Georgia reprezintă un precedent periculos pentru securitatea din vecinătatea UE, dar în mod special pentru cea europeană. Pretextul folosit de Rusia (apărarea cetăţenilor şi pacificatorilor ruşi peste hotare) pentru a agresa Georgia contravine dreptului internaţional şi este similar celui invocat de Miloşevici în războaiele balcanice de la sfârşitul sec. XX. De aceea, UE preocupată şi în prezent de aplanarea consecinţelor evenimentelor din Balcanii anilor ’90, încearcă să prevină riscurile care ar putea să apară în cazul necondamnării agresiunii militare înfăptuite de Rusia contra Georgiei. Totodată, reieşind din faptul că Federaţia Rusă acordă în continuare cetăţenia rusă populaţiei din Ucraina şi RM (inclusiv din regiunea transnistreană), persistă probabilitatea repetării scenariului georgian în viitor. Pentru a nu permite acest lucru, UE şi membrii acestuia vor tinde să aprofundeze relaţiile cu statele din vecinătatea lor estică (prin Politica Europeană de Vecinătate, Sinergia Mării Negre, Parteneriatul Estic), consolidând indirect perspectivele lor euroatlantice.
Semnarea de către Georgia şi Rusia a aşa numitului Plan “Sarkozy-Medvev” (6 puncte de reglementare a conflictului sud-osetin şi georgian), prin interemedierea SUA şi Germania, reprezintă un succes parţial al diplomaţiei europene, deoarece nu a fost capabilă să prevină conflictul din Georgia la etapa lui incipientă. În pofida acestui fapt, UE a obţinut un impuls major în ce priveşte regândirea politicii europene faţă de Rusia, ceea ce poate duce în final la apropierea acesteia de SUA în relaţionarea pe plan internaţional.

Ordinea mondială: între Kosovo şi Georgia
Suveranizarea provinciei sârbe Kosovo a fost motivată prin necesitatea soluţionării de către UE a unei probleme strict europene. La moment aproximativ 40 de ţări ale lumii au recunoscut acest “stat” (majoritatea lor sunt din cadrul UE), după care autorităţile Kosovo au adoptat propria Constituţie şi au emis paşapoarte cetăţenilor kosovari. Chiar dacă acest act intră în contradicţie cu Rezoluţia ONU 1244, care asigură integritatea teritorială a Serbiei, genocidul şi crimele de război comise de forţele militare sârbe au fost invocate drept argumente primare în ce priveşte acordarea dreptului la autodeterminare populaţiei din Kosovo. Cazul Kosovo a reprezentat subiectul unor dispute între Rusia (aliatul Serbiei), UE şi SUA (susţinători ai independenţei Kosovo). Rezultatul acestor contradicţii politice şi diplomatice au constat în blocarea demarării activităţii misiunii europene EULEX, dar şi a delegării funcţiilor de la misiunea civilă a ONU către reprezentanţa UE în regiune. De asemenea, dezbaterile asupra Kosovo au constituit o ameninţare la adresa viitorului european al Serbiei în perioada electoralelor de anul curent. Graţie combatibilităţii intereselor ruse şi a celor europene vizavi de Serbia, la putere au ajuns forţele democratice pro-europene, fapt ce a contribuit la apropierea Belgradului de Bruxelles. O contribuţie esenţială în acest sens a avut-o arestarea şi transmiterea Tribunalului de la Haaga a liderului sârb R. Karadjici.
La momentul declarării şi recunoaşterii independenţei Kosovo, în conformitate cu Planul Ahtisaari, atât Serbia, cât şi Rusia avertizau UE, SUA şi comunitatea internaţională cu repetarea precedentului Kosovo în alte colţuri ale lumii. După care a urmat acţiunile unilaterale ale Rusiei privind reconsiderarea relaţiilor cu regiunile rebele din Georgia, care în final au evoluat până la evenimentele din Georgia din perioada 8-16 august. În cadrul conferinţei de presă, organizată cu ocazia vizitei A. Merkel de la Soci (15 august), D. Medvedev a subliniat faptul că statutul celor două regiuni georgiene, Abhazia şi Osetia de Sud, va depinde de decizia luată de populaţia lor. Totodată, preşedintele rus a menţionat că Rusia se va obliga să asigure implementarea voinţei acestor republici. În contextul în care Georgia este învinuită de autorităţile ruse de genocid şi crime de război, Rusia îşi atribuie rolul de garant al stabilităţii şi păcii în Caucaz. Analogia pe care Moscova încearcă să o traseze între Kosovo şi regiunile georgiene este uimitoare. Prin urmare, dacă Georgia este echivalată cu Serbia, atunci intervenţia militară a Rusiei este comparată cu cea întreprinsă de NATO pentru a stopa actele de genocid etc. Mesianismul revendicat de Kremlin este de o natură să creeze concurenţă în ce priveşte menţinerea şi asigurarea securităţii în Europa. Or, statele UE şi SUA au evitat să accepte crearea unui nou sistem de securitate colectivă, bazat pe participarea individuală a statelor din arealul euro-atlantic şi euroasiatic, şi excluderea blocurilor şi organizaţiilor militare existente, propunere înaintată anul curent de către D. Medvedev cancelarului german, A. Merkel, iar apoi şi celorlalţi lideri G8. În timp ce extinderea NATO continuă să aibă loc fără a se lua în considerare observaţiile Rusiei. Totodată, a avansat proiectul privitor la construirea elementelor scutului antirachetă american în Europa Centrală. Toate acestea luate împreună, au putut sta la baza acţiunilor întreprinse de forţele militare ruse împotriva Georgiei.
Logica acţiunilor ruse din Georgia constau în intenţia Rusiei de a-şi legitima prezenţa „pacificatorilor” săi în Abhazia şi Osetia de Sud, evocându-se deja necesitatea păstrării armamentului greu rusesc în aceste regiuni pentru a preveni repetarea unui eventual “atac” din partea Georgiei. Drept rezultat va fi problematică schimbarea formatului forţelor de menţinere a păcii în zonele georgiene de conflict, chiar dacă şefii MAE ai statelor UE s-au declarat interesate ca statele europene să participe în posibilele misiuni de pacificare. Pe de altă parte, însă, autorităţile regiunilor separatiste insistă asupra asigurării monopolului Rusiei în procesul de menţinere a păcii în regiune. Această situaţie ar putea genera reticenţă în rândul unor state NATO privind acordarea MAP-ului Georgiei, în special din cauza prevederii art. 5 al Tratatului Organizaţiei Nord-Atlantice (privitor la principiul solidarităţii în cazul unui atac al unei părţi terţe). Cu toate acestea, riscul dat ar putea să se atenueze odată ce aşa state europene ca Germania renunţă la retorica nefavorabilă în privinţa perspectivelor euroatlantice apropiate ale Georgiei.
Modelul relaţiilor bilaterale propus de Rusia (ameninţarea cu aplicarea forţei sau exercitarea explicită a forţei) nu este acceptat de NATO şi de majoritatea statelor europene, care se simt ameninţate astfel de pericolul unui eventual „revanşism” rusesc (în special statele europene din fostul lagăr socialist şi sovietic). Confruntarea militară iniţiată de Moscova este o demonstraţie fizică a noii ordini mondiale multipolare, promovată de aceasta cu tenacitate începând cu venirea lui Vladimir Putin la putere. Incapacitatea  organizaţiilor internaţionale, dar şi a statelor lumii, de a riposta acţiunilor militare ruse contra Georgiei, exprimă două lucruri semnificative. Primo, Rusia continuă să deţină controlul de facto asupra fostului spaţiu ex-sovietic, bazându-se pe prevederile doctrinei militare şi cele ale concepţiei politicii externe ruse (adoptată recent). Secundo, circumstanţele conflictului militar din Georgia vor crea o platformă relevantă pentru negocierile unui nou sistem colectiv de securitate în Europa, solicitat cu regularitate de liderii de la Moscova, care va da garanţii solide de neagresiune, de prevenire şi de soluţionare a conflictelor. Pe lângă toate acestea, acţiunile armate din Georgia şi urmările acestora au creat argumente plauzibile pentru Serbia, în lupta acesteia pentru integritatea sa teritorială. Astfel, în timp ce se purtau negocierile pe marginea “Planului: Sarkozy-Medvedev”, reprezentanţii sârbi se pregăteau să transmită Curţii Internaţionale din cadrul ONU dosarul privitor la Kosovo. Prin urmare, Belgradul ar putea să folosească conflictul militar din Georgia pentru a justifica necesitatea asigurării integrităţii sale teritoriale.                             
Or, Rusia va încerca să valorifice rezultatele obţinute în urma conflictului militar din Georgia. Pentru a stopa aprofundarea integrării euroatlantice a Georgiei, iar indirect şi extinderea NATO spre Est, autorităţile ruse ar putea să folosească problema conflictelor nerezolvate de pe teritoriul georgian, dar în mod special fabricarea unor dosare privitor la comiterea “genocidului şi crimelor militare” de către Georgia cu scopul diminuării oportunităţilor de obţinere a MAP-ului etc. Nu în ultimul rând, Rusia tinde  să contureze în mod unilateral, şi mai mult, modelul multipolar al relaţiilor internaţionale, continuând să-şi adjudece influenţa asupra spaţiului ex-sovietic.

    

Explore posts in the same categories: Relaţii Internaţionale