Pe cine/ce mizează UE în RM?

Evenimentele post-electorale din RM reliefează faptul că opoziţia moldoveană este singură în demersul său ferm pentru desfăşurarea unor alegeri parlamentare anticipate. Contrar acesteia, Occidentul (în special a UE) are o atitudine rezervată şi precaută vizavi de ideea repetării scrutinului. Caracterul reticenţei europene are la bază o serie de relaţii cauzale de ordin intern, devansate însă de cele exogene.

Reticenţa europeană: cauzele externe versus cele interne

Constrângerile externe sunt determinate în cea mai mare parte de impactul crizei economice internaţionale asupra nivelului de mobilitate, reacţie şi previziune a UE pe plan intern atât în vecinătatea îndepărtată (Coreea de Nord, Iran etc.), cât şi în proximitatea imediată (Republica Moldova etc.). Statutul de actor global emergent implică o serie de angajamente imperative majore (încălzirea globală, depăşirea crizei economice globale, megadosarele internaţionale: Iranul, Orientul Apropiat, Afganistanul etc.) care sustrag atenţia Bruxellului de la subiectele de ordin regional sau subregional (încălcările în masă ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi criza politică din RM).

Asumarea în comun cu Rusia a responsabilităţilor pentru stabilitatea şi securiatatea de pe spaţiul post-sovietic reprezintă şi ea o premisă pentru o politică timidă şi retractantă din partea UE. Nici măcar faptul că statele CSI alunecă rând pe rând spre modelul de stat instaurat în Rusia, fiind persecutate pentru distanţarea de Moscova (Războiul din Georgia, Războiul gazelor cu Ucraina), nu pot schimba radical matricea comportamentală a „greilor UE” faţă de vecinătatea estică. Forţa pentru realizarea acestei metamorfoze la nivelul politicii externe europene poate fi generată de reprezentanţii Vechii Europe, în special Germania şi Franţa. Dar, acestea la fel ca şi alte vechi state europene dezvoltă relaţii economice privilegiate cu autorităţile ruse, participă la proiecte energetice semnificative sau deţin active considerabile în mediul de afaceri rusesc. Din aceste considerente, deciziile adoptate la Bruxelles evită să abordeze în profunzime problematica Europei de Est, ceea ce permite Rusiei să-şi păstreze acolo influenţa.
Relansarea relaţiilor ruso-americane şi aglomerarea agendei politice externe americane cu subiecte non-europene, în combinaţie cu tardivitatea UE în această zonă, determină obţinerea unei „autonomii geo-politice” mai largi a actorilor spaţiului post-sovietic faţă de Occident, paralel cu creşterea dependenţei lor faţă de Rusia.
 
Pe lângă limitele impuse de conjunctura externă, pasivitatea Bruxellului în relaţie cu RM şi alte state est-europene (decât cu excepţia subiectelor specifice vitale pentru UE, cum ar fi stabilitatea şi securitatea energetică) are cauze interne legate de faptul că aceastea nu se numără în lista priorităţilor europene. Actualmente, obiectul eforturilor europene vizează în primul rând accelerarea şi aprofundarea integrării post-aderare a noile state membre (UE-12), pentru care în 2010 urmează să fie alocate peste 50% din fondurile structurale ale UE. Ratificarea Tratatului de la Lisabona ameninţată în continuarea de referendumul Irlandez (Polonia şi Cehia sunt totuşi înclinate să dea în cele din urmă un aviz pozitv îndată după Irlanda) reprezintă un alt obiectiv esenţial pentru Uniune. Pe lângă aceasta, capacitatea redusă de absorbţie împreună cu oboseala extinderii, dar şi principiul “Balkan first approach” oglindite în strategiile Bruxellului, semnalează asupra faptului că UE este decis să adopte în continuare rolul de actor pasiv sau cel mult moderat în Europa de Est.

Raţionamentul anterior face nejustificabil optimismul exacerbat legat de Parteneriatul Estic edificat în sprijinul statelor post-sovietice cu aspiraţii europene, chiar dacă acest postulat este suţinut de autorii lui (Polonia şi Suedia). Cu toatea acestea există înţelegeri politice neoficializate dintre Rusia şi UE privind viitoarea compatibilitate între Parteneriat şi iniţiativele din cadrul CSI, întărite de condiţionalităţi economice şi de securitate reciproce, dar şi de prevederile acordurilor politice în proces de negociere (Noul Acord de Parteneriat şi Cooperare Rusia-UE). Aceste particularităţi sunt trecute cu vederea premeditat sau accidental, dar totuşi scot în evidenţă faptul că Bruxellul ar putea folosi noul instument de politică externă pentru a supraveghea şi preveni mai eficient anumite tensiuni/crize regionale, anticipând developarea unor scenarii similare Războiului din Caucaz sau „războaielor gazelor” în  vecinătatea estică “vulnerabilă” (conflicte îngheţate şi separatism, democraţii defectuoase, regimuri politice semi/autoritare, nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, economii sensibile şi prost administrate, problema minorităţilor accentuată şi pericolul unei “balcanizări” a regiunii etc.) comună cu cea a Rusiei.     

Reticenţa UE cauzată de claritatea faţă de RM?

Atât europenii acreditaţi la Chişinău, cât şi oficialii europeni de la Bruxelles, au fost martorii fraudării „anticipate” a alegerilor parlamentare, dar nu au întreprins măsuri eficiente şi proactive pentru a schimba ordinea lucrurilor. De ce?

Primo, UE nu deţine mecanisme reale de influenţă asupra factorului politic moldovenesc. Situaţia dată este cauzată, pe de o parte, de lipsa componentei euroatlantice, care eficientizează şi forţează implementarea criteriilor de integrare europeană, care a determinat în mare parte cel mai mare val de extindere a UE (2004 şi 2007), continuând să joace un rol major în apropierea Balcanilor de Vest de Europa. Pe de altă parte, republicile post-sovietice din Europa de Est deocamdată nu au perspective europene clare, de aceea, principiile de condiţionalitate îmbinate cu instrumente de „soft power” nu sunt fezabile. Mai ales, atunci când regimurile politice din regiune au tendinţe autoritare şi susţinere largă din partea Rusiei “putiniste”.

Secundo, deşi există diverse dovezi despre faptul că Voronin/PCRM au falsificat alegerile şi au comis atrocităţi împotriva protestatarilor, europenii nu văd o alternativă politică clară acestuia din rândul opoziţiei. Astfel, cel puţin două din partidele de opoziţie au fost rivale pe parcursul campaniei electorale (PL şi PLDM)  şi au legături cu partide opozante din România (PDL şi respectiv PSD), iar una dintre aceste are orientări pro-româneşti evidente (PL), ceea ce ar putea determina agitarea minorităţilor vorbitoare de limbă rusă şi respectiv tergiversarea/periclitarea reglementării transnistrene (Tiraspolul foloseşte perpetuu declaraţiile pro-româneşti ale forţelor politice din RM pentru a-şi justifica independenţa). În timp ce Alianţa „Moldova Noastră” a fost în relaţii strânse cu Moscova în 2005, ceea ce nu îi permite să aibă un credit de încredere substanţial din partea UE.

Din acest context putem constata faptul că europenii au nevoie de comunişti pentru ca în următorii 4 ani să antreneze RM în procese mai riguroase şi condiţionate de aprofundare a integrării europene (flexibilizarea maximală a regimului de vize, semnarea unui Acord de Comerţ Liber, Aderarea la Comunitatea Energetică Europenă etc.), încercând să forţeze modernizarea sau să cauzeze europenizarea acestui partid. În acest fel, se doreşte impulsionarea unor transformări a clasei politice actuale, creând pe de altă parte premise pentru consolidarea (posibil, europenizarea) actualelor partide de opoziţie.

Totodată, comuniştii pot servi Bruxellului pentru avansarea soluţionării conflictului transnistrean, având posibilitatea să influenţeze mai mult procesul de negocieri, mai ales dacă guvenarea comunistă va deveni şi mai conciliantă faţă UE. Indiferent de obiectivele urmărite de europeni în raport cu PCRM, aceştia riscă să se confrunte cu probleme similare către sfârşitul activităţii actualului legislativ, dacă nu vor întreprinde măsuri sistemice de democratizare a RM, nu vor dezvolta mecanisme efieciente de montorizare, reacţionare şi sancţionare/penalizare corespunzătoare pentru derogările efectuate de actuala şi viitoarea guvernare (oricare ar fi ea).
      
Tertio, menţinerea comuniştilor la putere este o opţiune acceptabilă pentru Bruxelles şi propagată de acesta prin evocarea necesităţii unui dialog politic şi qcreconcilierii naţionale între forţele politice din Moldova. Reieşind din situaţia economică regională complexă şi degradandă, RM în scurt timp se va ciocni cu manifestări dure ale crizei global. De aceea, europenii pun miza pe comunişti şi stabilitatea politică din RM pentru depăşi aceste consecinţe (fapt evidenţiat în mai multe rânduri de oficialii europeni). Remarcarea rolului comuniştilor de către europeni nu este o simplă supraestimare, ci mai degrabă o dovadă de pragmatism. Conform unor estimări eventualul faliment economic al RM ar putea genera o criză economică regională de proporţii, cu efecte politice, sociale şi de securitate negative în regiune (în special, migraţia în masă a persoanelor, crize societale, agravarea conflictului transnistrean). De aceea, Occidentul este pus în faţa unei alegeri: să sprijine PCRM-ul oferind partidelor de opoziţie rolul de „observator puternic” (distanţându-se de la exemplul activităţii ineficiente a Consiliului Municipal Chişinău din 2007-prezent şi instabilităţii politice de la sfârşitul anilor ’90 din RM); sau să depuncteze comuniştii favorizând opoziţia fără experienţă de guvernare şi destul de neuniformă.  În mod normal, Bruxellul ar fi pentru cea de-a doua opţiune, dar nimeni nu poate garanta că eventualele alegeri anticipate vor aduce un rezultat mai bun pentru partidele anti-comuniste (evenimentele post-electorale, din cauza dezinformării masive şi a elementelor pro-româneşti antrenate au condus la o nouă redistribuirea a electoratului în avantajul comuniştilor). Pentru a evita riscul abandonării opţiunii europene pentru RM de către viitoarea guvernare (care din motive obiective şi subiective ar putea rămâne neschimbată), însoţită de perturbaţii regionale multiaspectuale, UE înclină spre PCRM-ul nedemocratic dar „pro-european”.   

Or, Bruxellul acţionează de pe poziţii de pragmatism şi constuctivism în relaţie cu RM, refuzând la obiectivism şi principialitate, chiar dacă în joc este pusă imuabilitatea, inviolabilitatea şi inerenţa valorilor şi principiilor europene fundamentale. Cu certitudine, guvernarea comunistă va fi criticată şi condamnată de europeni pentru cele comise în perioada post-electorală, dar aceasta oricum nu va schimba atitudinea UE faţă de RM, care deocamdată rămâne sub guvernarea in/formală a PCRM-ului (care controlează setorial/traversal, pe orizonatală/verticală situaţia în ţară).

Anunțuri
Explore posts in the same categories: UE şi RM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: