[Foreign Policy Romania] „Reconsiderarea statutului regional ar fi obiectivul central al statului român în politica externă”

Interviu pentru FP ROMANIA

Se mută interesul aliaţilor occidentali de la Marea Neagră spre Afganistan şi Pakistan? Cu ce efecte strategice pentru Europa Centrală şi de Est? Are România nevoie de propriile-i “restartări” internaţionale? Alături de trilaterala România – Ungaria – Serbia, din Moldova se vede şi o trilaterală cu România şi Ucraina Continuăm amplul dosar „Af-Pak – Noul front de Est al Europei” din FP România nr. 11 cu analiza posibilei deplasări, în consecinţă, a interesului aliaţilor occidentali din zona Mării Negre spre Asia Centrală şi de Sud.

Există percepţia că într-acolo ar bate şi „resetarea” relaţiilor SUA, sau ale NATO, cu Rusia şi că aceasta s-ar face în detrimentul umbrelei de securitate occidentală de deasupra Europei Centrale şi de Est. Cu atât mai mult apare întrebarea: are nevoia România de propriile restartări ale relaţiilor externe? Am invitat diferiţi experţi în relaţii internaţionale şi domenii conexe să analizeze întrebări care se pun şi în România. Ultimul set de răspunsuri, detaliate până la nivel de manual sau document de strategie, vin de la Denis Cenuşă – un tânăr analist politic de peste Prut, colaborator al revistei: „România poate propune înfiinţarea unor mecanisme interstatale trilaterale (România-Moldova-Ucraina) ministeriale sau la nivel de şefi de stat, în cadrul cărora să se administreze în mod prioritar subiectele specifice referitoare la integrarea europeană (bazându-se pe aspiraţiile europene ale autorităţilor şi populaţiei acestor ţări).”

Cum poate fi reţinută atenţia aliaţilor occidentali în regiunea Mării Negre (României), într-o perioadă când aceştia sunt inevitabil puternic atraşi de frontul estic din Af-Pak? Ce efecte poate avea în regiune diminuarea interesului occidental?

 Potenţialul inflamator al regiunii Mării Negre a fost confirmat de conflictul militar din Georgia (7-12 august 2008), ce a condus la modificarea echilibrului regional în termeni de securitate militară, precum şi de siguranţă energetică. Pe fondul recunoaşterii independenţei regiunilor georgiene (Osetia de Sud şi Abhazia), care în următorii ani vor găzdui baze militare ruseşti, nivelul de instabilitate riscă să sporească considerabil. De asemenea, aceasta rezultă din imposibilitatea soluţionării conflictului Nagorno-Karabahului şi tensiunile emergente din regiunile ruseşti ale Caucazului de Nord. Totodată, intenţiile Rusiei de a militariza zona, în paralel cu integrarea euro-atlantică subtilă a Georgiei, stimulează competiţia geo-politică în regiunea Mării Negre. Iar fluxul de proiecte energetice (unele contradictorii) dezvoltate de mediile de afaceri şi guvernele statelor riverane completează dezavantajele periculoase ale „nodului caucazian”. În altă ordine de idei, Marea Neagră cuprinde şi alte focare de instabilitate, legate de conflictul transnistrean şi Crimeea, în care factorul rusesc joacă un rol decisiv. Iar pe durata crizei financiare şi economice mondiale situaţia poate fi agravată din cauza conflictelor societale. Din aceste considerente, cred că atenţia occidentalilor va fi fixată în continuare pe regiune, chiar dacă apar priorităţi de ordin global, cum ar fi lupta împotriva terorismului internaţional axată curent pe misiunile militare ale Occidentului din Afganistan şi Pakistan. Cu toate acestea, simpla atenţie a partenerilor occidentali asupra regiunii nu este suficientă, fapt demonstrat de războiului din Caucaz şi de regresul democraţiei din ţările din regiune. Soluţia pentru activizarea prezenţei Occidentului trebuie să se bazeze pe implementarea mai riguroasă şi condiţionată a angajamentelor faţă de UE, respectiv NATO de către guvernele naţionale (în cadrul programelor regionale: Politica Europeană de Vecinătate, Black Sea Sinergy, Planurile Individuale de Acţiuni realizate în parteneriat cu NATO, dar în special Parteneriatul Estic etc.). Pe lângă responsabilitatea faţă de democratizarea regiunii, UE şi NATO trebuie să pună bazele unui dialog complex, eficient şi actualizat cu Rusia în vederea asigurării securităţii regiunii de eventuale escaladări similare conflictului militar din Georgia. Totodată, interesul faţă de Marea Neagră poate fi promovat de statele regionale membre ale NATO şi/sau UE, atât prin intermediul agendelor externe bilaterale, cât şi prin acţiunile proactive în forurile europene şi internaţionale la care au acces. În caz contrar, corespunzător cu gradul de minimizare a influenţei Occidentului va creşte vulnerabilitatea regiunii la diverse situaţii de criză (internă, externă, cu tentă militară sau economică etc.), dezgheţarea conflictelor îngheţate, falimentarea definitivă a reformelor democratice şi ca urmare extinderea sau consolidarea dominaţiei geo/politice ruseşti în bazinul Mării Negre.

 Ce fel de nou rol regional pot dobândi în această ipoteză Rusia şi Turcia? Ce noi relaţii poate avea România cu aceste puteri, în acest posibil nou context?

 De fapt, disponibilitatea occidentalilor de a juca un rol nesemnificativ sau denaturat în regiunea Mării Negre se datorează împărţirii neoficiale a influenţei asupra regiunii între Turcia şi Rusia, precum şi ostilitatea Moscovei faţă de implicarea Vestului. Progresul integrării europene a Turciei ar putea asigura o prezenţă efectivă şi operativă a Occidentului în Caucaz. Viabilitatea celorlalte componente ale regiunii poate fi determinată atât de activitatea individuală a UE şi NATO prin programele lor specializate, cât şi prin cooperarea între ele, dar în mod special cu Rusia. În acest context, România trebuie să-şi ajusteze permanent politica sa externă faţă de actorii majori din regiune – Rusia şi Turcia. Apropierea de “vecinătatea apropiată” a Rusiei (cu referire la Moldova şi Ucraina) trebuie abordată complet diferit de Bucureşti, nu doar drept provocare, dar şi ca oportunitate. Acest lucru poate fi facilitat graţie relaţiilor strategice pe care le dezvoltă România cu parteneri semnificativi ai Rusiei – Franţa şi SUA, şi care pot fi folosite pentru iniţierea unui dialog funcţional cu Moscova. Pe de altă parte, România poate propune înfiinţarea unor mecanisme interstatale trilaterale (România-Moldova-Ucraina) ministeriale sau la nivel de şefi de stat, în cadrul cărora să se administreze în mod prioritar subiectele specifice referitoare la integrarea europeană (bazându-se pe aspiraţiile europene ale autorităţilor şi populaţiei acestor ţări). Dar fezabilitatea acestor proiecte va depinde în mare parte de capacitatea părţilor implicate de a evita, amâna sau neglija abordarea curentă a litigiilor bilaterale în favoarea apropierii şi dialogului. Cu Turcia, România poate construi sau coordona relaţiile pe marginea cooperării la Marea Neagră în cadrul NATO.

Ar trebui ca şi România să-şi restarteze unele relaţii externe? Care şi în ce fel? Participarea la NATO şi UE ne ajută sau ne împiedică să stabilim noi relaţii?

Criza mondială uniformizează posibilităţile actorilor internaţionali şi favorizeză redefinirea poziţiilor lor pe plan mondial, dar şi regional. Anume prin prisma acestor “fluctuaţii” trebuie să reflecteze şi respectiv să acţioneze România. Re-considerarea statutului regional se cere a fi obiectivul central al statului român în politica externă. Reanimarea relaţiilor cu Moldova, impulsionarea raporturilor cu Ucraina şi revizuirea celor cu Rusia urmează să facă parte din agenda curentă a diplomaţiei române. În acest sens, depolitizarea relaţiilor bilaterale cu fiecare dintre aceste state, în special cu Moldova şi cu Ucraina, sunt vitale pentru interesele României în regiune (în special, din considerente istorice, culturale şi etno-lingvistice). Informarea şi comunicarea consecventă, completă şi coerentă a întregii populaţii din aceste ţări pot soluţiona o serie de probleme, provocate de lipsa de înţelegere a politicilor desfăşurate de autorităţile române în regiune (în domeniul învăţământului, culturii şi desigur în privinţa procedurii de acordare a cetăţeniilor româneşti). În cazul Rusiei, desfăşurarea unor relaţiile bilaterale eficiente poate avea loc în cadrul cooperării economice, comerciale, energetice. Problemele care privesc securitatea regională (spre exemplu, conflictul transnistrean etc.) trebuie tratate cu suportul şi implicarea organizaţiilor regionale/ internaţionale (UE, NATO, OSCE etc.), ceea ce va permite ameliorarea principială a raporturilor româno-ruse (interpretate de Moscova şi Bucureşti, deseori, în baza reminiscenţelor istorice). Statele din Balcanii de Vest reprezintă o altă prioritate a României. Deşi această regiune este în atenţia UE şi NATO, diplomaţia română trebuie să monitorizeze regulat şi să atenţioneze corespunzător asupra evoluţiilor din regiune (intersectată de conflicte interne şi divergenţe interstatale). Menţinerea şi promovarea relaţiilor de bună-vecinătate (prescrise în “regulamentele” statutare ale NATO şi UE) trebuie să stea la baza politicii externe româneşti în relaţia cu Serbia, în aceeaşi măsură ca şi sectorul energetic şi cooperarea economică. Problema Kosovo şi integrarea euro-atlantică a Serbiei sunt dosarele care necesită abordare precaută din partea României, convenită în comun cu partenerii europeni şi euro-atlantici. Africa de Nord este vizată în Politica Europeană de Vecinătate (PEV) şi Uniunea pentru Mediterană, ceea ce oferă stimulente adăugătoare pentru relaţionarea României cu ţările din regiune. În acest sens, Bucureştiul se poate concentra pe aspectele legate de producerea şi livrările de agenţi energetici, precum şi pe alte domenii de interes comun (comerţ, agricultură etc.). Relaţiile cu China sunt extrem de importante şi ar putea constitui fundamentul pentru diverse proiecte investiţionale în economia României cu participarea capitulului chinezesc. Cu toate acestea, diplomaţia română urmează să separe inteligent aspectele economice de cele politice, în conformitate cu abordarea general europeană vizavi de China. Resursele României au fost viciate de criza mondială, dar în următorii ani aceasta trebuie să înveţe să folosească toate pârghiile şi avantajele oferite de statutul de membru UE şi NATO pentru a îmbunătăţi prestaţia sa în materie de politică externă.

 Participarea la NATO şi UE ne ajută sau ne împiedică să stabilim noi relaţii/ alianţe? – de pildă, cu Iranul.

 Statutul de membru NATO şi UE conţine o serie de angajamente pe care România le are faţă de partenerii săi occidentali. Printre acestea se numără şi ajustarea politicii externe româneşti la cerinţele şi viziunile europene şi respectiv euro-atlantice, ceea ce în mod inevitabil prevede şi costuri. Imposibilitatea iniţierii unor relaţii active cu Iranul (bogat în hidrocarburi, dar deficitar în ce priveşte democraţia şi drepturile omului) reflectă deplin „neajunsurile” aparente ale participării la NATO sau UE. În pofida acestor “costuri” imediate, pe termen lung, România condiţionează împreună cu aliaţii săi un comportament adecvat din partea autorităţilor iraniene, având posibilitatea să obţină ulterior avantaje majore în comun cu statele UE şi NATO (în special în sfera energetică şi a neproliferării armei nucleare). Care sunt ţările din cu care România poate coopera mai strâns pe plan internaţional şi în ce direcţii? Reieşind din legăturile istorice puternice şi parteneriatele strategice curente, România trebuie să consolideze cooperarea cu Franţa, ceea ce îi va permite să se facă auzită nu numai în UE, dar şi în NATO. De asemenea, cooperarea cu Franţa reprezintă un avantaj pentru activitatea, în caz de necesitate, a diplomaţiei române în statele africane, foste colonii franceze. Statele din Grupul Vîşegrad reprezintă un grup valoros de ţări care ar permite nu doar fortificarea vocii statelor Noii Europe în cadrul UE, dar şi formularea unei politici mai echilibrate a UE faţă de o Rusie „agresivă” (care beneficiază de o toleranţă exagerată din partea Germaniei, Italiei, Franţei etc.). De asemenea, o politică activă trebuie dezvoltată cu ţările GUAM, ceea va permite sporirea influenţei României în Marea Neagră şi realizarea unor obiective de ordin energetic, economic şi comercial în regiune.

Cum poate fi România racordată la Parteneriatul Estic? – şi de ce nu a participat de la început la iniţiativa polono-suedeză?

Parteneriatului Estic poate favoriza o participare mai activă a României în ţările incluse în această iniţiativă. Aceasta va avea un caracter mai consecvent, constructiv şi depolitizat, mai ales în raport cu Moldova şi Ucraina (prin intermediul reuniunilor la nivel de preşedinţi de stat, miniştri ai afacerilor externe şi grupuri de experţi). Ca urmare, imaginea României în aceste ţări se va ameliora simţitor, iar zelul politic “controversat” al unor oficiali români va fi în mod suplimentar dozat. Neparticiparea României la făurirea acestui program are mai multe cauze. În primul rând, autorul iniţial al Parteneriatului Estic este Polonia, care l-a elaborat pentru a susţine mai puternic aspiraţiile europene ale Ucrainei, dar şi pentru a echilibra politica externă a UE în lumina proiectului francez Uniunea pentru Mediterană. De aceea, de la prima etapă România nu a fost luată în consideraţie de Polonia, care a negociat acestă iniţiativă cu Suedia (de altfel vizată de Kiev, din motive istorice, drept aliat european semnificativ), la fel extrem de prietenoasă faţă de Ucraina. Iar pentru a asigura cimentarea unei baze instituţionale solide, Polonia a negociat acest proiect şi cu Cehia, care a acceptat să îl demareze în timpul Preşedinţiei sale în UE. În al doilea rând, parteneriatul polono-suedez a rezultat din capacităţile acestor ţări de a influenţa politicile la nivel european. Or, România a aderat la UE cu o serie de rezerve (în 2007), ceea ce indirect a influenţat imaginea ei în Europa şi atitudinea faţă de aceasta în cancelariile europene. De aceea, Polonia (în UE din 2004) a ales în mod conştient o ţară europeană credibilă, cu o voce distinctă în UE (nu a adoptat valuta europeană ca urmare a unui referendumul naţional), dar şi cu experienţă în promovarea valorilor democratice în această regiune (în special în Moldova şi Ucraina), pentru a negocia cu “greii europeni” acest proiect şi a-l coordona în mod eficient ulterior.

Autor: Petre Munteanu

Explore posts in the same categories: Articole Adevarul/Foreign Policy Romania, România europeană

One Comment pe “[Foreign Policy Romania] „Reconsiderarea statutului regional ar fi obiectivul central al statului român în politica externă””

  1. dan Says:

    turcia nu va fi in ue ( daca va mai exista urss-ul europei) , nimeni nu doreste turcia ( pt.ca are o limba de pamant in europa ) in ue ( nimeni in afara de sua ) . o tara puternica este o tara democratica ( pe bune cum ar fi elvetia ) . am mai vazut aliante de 2 lei ( romania cahoslovacia polonia in perioada interbelica ce s-a dovedit fix pix ) . romania trebuie sa devina democratie ( nu doar cu numele cum este acum ) si sa continue apropierea de spatiul schengen + usa , canada , austrlia , uk


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: